Simplu-simplut

Simt ca undeva, pe drumul pe care am mers, am pierdut ceva. Mi-am pierdut simplitatea, m-am pierdut pe mine. As vrea sa ma intorc. Doar ca pietricelele pe care le-am lasat in urma mea ca semn ca am trecut pe acolo, au devenit una cu pamantul. Ma uit in ochii unui copil si imi dau seama ca eu sunt de vina. Eu gresesc incercand sa fac lucrurile sa para mai grave, mai profunde si mai complexe decat sunt. As vrea sa imi permit sa zambesc oricui fara sa ma gandesc prosteste la ce ii trece lui prin minte in acest moment. Asta este ceea ce ii lipseste lumii: un zambet larg si sincer. Hai sa ne aducem aminte cum era cand eram copii, cand radeam spontan, cand ne jucam fericiti, cand ne suparam, ne enervam, spuneam necenzurat ce gandeam si dupa care ne jucam in continuare linistiti. Daca ne-am permite toate aceste lucruri acum totul ar fi mai simplu. Dar nu! Ce facem noi? Ne deranjeaza ceva si nu spunem nimic. Pastram tacere-tacere. Ca si cum totul este bine si nimic nu ne-a deranjat. Pana intr-o zi cand de la un lucru minor rabufnim dintr-o data si toate lucrurile nespuse la timp prind deodata viata. E oribil. E un cancer sentimental de care suferim cu totii. Eu propun sa facem un exercitiu: sa ne trezim dimineata si cand ajungem in fata oglinzii sa ne privim in ochi si sa ne zambim prima oara noua. Apoi cand iesim afara sa incercam sa ii privim cu drag pe cei pe langa care trecem ca si cum i-am cunoaste. Sa ne continuam ziua firesc, dar sa ne luam un ragaz in care sa respiram adanc si sa ne imbratisam din tot sufletul. E simplu de tot.